Părinții sau îngrijitorii sunt primii cu care interacționăm și concepem relații, primii care ne îngrijesc, ne educă, ne modelează comportamentul. Astfel, mediul familial își pune amprenta asupra dezvoltării noastre, iar modelele parentale ne influențează așteptările, comportamentele, interpretările, relațiile ulterioare.
Atunci când ne raportăm la relația timpurie dintre mamă/îngrijitor și copilul său, cel mai bine o putem explica pe baza teoriei atașamentului care a fost dezvoltată de psihiatrul britanic Bowlby (1969). În primii ani de viață, copilul își creează deja relații de atașament cu mama/îngrijitorul, iar acest lucru este privit drept un răspuns biologic inerent, o relație unică, o nevoie universală prin care acesta încearcă să obțină în urma interacțiunilor cu adultul un sentiment de securitate. Ulterior, interacțiunile (mama-copil) sunt internalizate de către copil și organizate, astfel încât, să contribuie la dezvoltarea unor modele interne de lucru care vizează relația dintre figurile atașamentului și ale sinelui pe baza cărora își vor construi relațiile ulterioare (Bowlby, 1969). Așadar, relația de atașament își va pune ampreunta asupra vieții de adolescent și apoi de adult și va reprezenta un ghidaj pentru întreprinderea acțiunilor și comportamentelor.
Baumrind (1966) a avut o influență primordială în definirea și structurarea stilurile parentale, astfel, a oferit prima clasificare, având la bază dimensiunea control și acceptare și a găsit trei stiluri parentale: permisiv, autoritar și autoritativ.
Părintele permisiv este părintele care nu impune reguli, directive comportamentale, nu exercită control asupra copilului și care, astfel, nu aplică pedepse și acordă deplinătate privind manifestarea impulsurilor și dorințelor copilului (Baumrind, 1966). Cu alte cuvinte, copilul are mare libertate, face practic ce vrea, nu se angajează în a fi responsabil de propriile acțiuni, nu respectă reguli, lucru care va influența dezvoltarea sa emoțională.
Stilul autoritar este guvernat de reguli, directive și standarde înalt stabilite, unde copilul doar trebuie să se adapteze la și să execute cele stabilite, fără să primească explicații din partea părinților. Părintele autoritar urmărește îndeplinirea fără abeteri de la regulile stabilite din partea copilului prin supunere și ascultate, îngrădirea autonomiei și descurajarea verbală (Baumrind, 1966).
Al treilea stil propus, parentingul autoritativ (democratic) presupune adaptarea copilului la disciplina stabilită de către părinte, dar, în același timp, parintele este orientat către copil, îi ascultă obiecțiile atunci când nu este de acord cu anumite reguli, îi oferă indicații, recunoaște calitățile și interesele individuale ale copilului (Baumrind, 1966).
Prin studiul lui Maccoby & Martin (1983), paleta sistemului stilurilor parentale este completată de un al patrulea stil denumit stilul neglijent sau indiferent. Acest stil presupune lipsa regulilor și a exercitării puterii parentale, asigurarea strictului necesar, dar lipsa
receptivității față de necesitățile emoționale ale copilului și o interacțiune dintr-o lumină slabă, minimală.
*** Regulile și limitele sănătoase stabilite de părinți, ajută și stau la baza dezvoltării armonioase a copilului.
Un stil permisiv sau un stil autoritar nu ajută copilul să crească armonios.
Copilul are nevoie de fermitate, dar și de afecțiune
Părintele nu este doar autoritate, este și dragoste.
